Dragostea dureaza 3 ani

Nu-mi sariti in cap fara sa cititi, titlul este in primul rand un “clin d’oeil” la adresa lui Beigbeder, pe care il ador, da, cu care sunt in multe privinte de acord, da, crucificati-ma cititorilor, sunt un om cinic. Dar nu amar. Doar constat. “In primul an cumperi mobila, in al 2-lea an o muti prin casa, in al 3-lea o imparti”, cam asa suna citatul si in mare este complet adevarat. Doar ca exista o mica imperfectiune datorata faptului ca termenul “dragoste” este folosit cu prea mare usurinta, cand aici este vorba doar despre “relatie”. O relatie dureaza 3 ani in medie. Cate dintre relatiile noastre sunt cu adevarat povesti de dragoste? Una, doua, cateva. Daca ai in jur de 30 de ani si crezi ca ai iubit deja de 15-16 ori, probabil ca ti s-a facut lobotomie in copilarie sau ai un fel de nimfomanie sentimentala patologica care iti provoaca halucinatii cu Feti-Frumosi la fiecare colt de strada.

Revenim la utilizarea compulsiva a cuvantului “dragoste”, stampilat pe fiecare relatie care supravietuieste peste 30 de zile. Marturisesc, umila, ca am aplicat si eu aceasta eticheta acolo unde nu era decat un foc de paie sau peste o poveste agonizanta de peste 2 ani din nevoia de a-i gasi unica justificare apta sa-mi mascheze prostia si apatia sentimentala. Dragostea este de multe ori un pretext, singurul PRETEXT universal acceptat pentru a ne camufla greselile de viata (asa-zisa “experienta”).
Lipsa de rabdare tipic feminina fata de trinitatea creier-inima-sex. Noi nu asteptam niciodata sa fie transmise si filtrate toate impulsurile, care se impotmolesc la inima (si deseori la sex, dar, nimeni nu recunoaste asta, avem tara cu cele mai bigote curve de pe planeta) si nu mai ajung la creier decat peste…3 ani.
Din considerente asemanatoare, unele dintre noi prefera sa vorbeasca de dragoste cu fiecare nou flirt, ceea ce face o medie de 1 iubire/saptamana=4 iubiri/luna, cu variatiuni de 2-3 iubiri/seara, insumand cca 301 iubiri/an, adica o inima in supradoza si de fapt o p… umflata. Am o prietena de acest gen, care neputandu-se accepta asa cum este - si nu este nici curva (pentru ca e genul care plange dimineata in cada, dupa ce el a plecat), nici nimfomana (are nevoie sa bea ca sa o faca) - afirma ca iubeste cam de 2 ori pe saptamana, pentru a se convinge pe sine ca acel “el’ este THE ONE si deci trebuie sa mearga inainte si sa mai adauge unul pe lista, cand de fapt ea nu este decat o persoana care nu poate suporta singuratatea si care se uraste, deci se confirma prin atractia pe care o manifesta alte persoane pentru ea, fara a face nici o selectie, orice broscoi e printul ei, in consecinta chiar si printii rataciti pe-acolo nu mai sunt identificabili.
Alta prietena, cu experienta prea putina, ramanand singura lungi perioade de timp intre relatii, confunda a one-night-stand cu o dragoste nascanda, pentru ca el i-a susurat vorbe nemaiauzite ca sa si-o aduca in pat si cade in disperare neintelegand de ce minunea a durat cateva ore (el avea prietena,normal).
Alta poveste care incepe frumos, pare sa duca spre ceva stabil,serios, dar ea crede ca iubirea se intampla de la sine, ca stai, astepti si primesti si totul se stinge astfel…de la sine.
Exemple de interpretare a iubirii sunt mii, mai putine sunt iubiri autentice.
In romanul lui Beigbeder, povestea e banala si toti am trait-o macar o data. El o intalneste pe ea si se indragostesc, adica e o relatie mai vie decat ce cunoscuse pana atunci, comunicare pe diverse planuri=euforie/indragosteala=casatorie. Se arunca amandoi in viata de cuplu total, excesiv, consumandu-si dragostea in primul an, din dorinta de a cunoaste totul despre celalalt, de a-i trai viata (toti ne-am vampirizat macar o data partenerul). Apoi se instaleaza obisnuinta.
Obisnuinta langa celalalt,obositi dupa avantul nestavilit al pasiunii de la inceputuri (cinic vorbind: noutatea), satisfactia -inselatoare - inventarii acelor habits-uri comune care ne definesc cuplul, confortul caminului, ne jucam de-a tata si mama si un timp ne place.
Si nefiind vorba de dragoste cu D mare, ci de o relatie frumoasa, dar impulsiva, fara fundamente solide, in momentul cand unul dintre parteneri se satura sa fie jumatatea dintr-un cuplu si isi da seama ca este un intreg, singur-singurel, incearca sa-si recupereze identitatea proprie (barbatii sunt mai destepti ca noi, in general, isi dau seama mai repede de asta, nu voi intelege niciodata nevoia femeilor de a se crampona pe celalalt si superficialitatea cu care isi arunca la gunoi gusturile, prietenii, opiniile, viata personala cand se aseaza intr-un cuplu) si primesc bineinteles reprosuri, se lovesc de un zid de agresivitate, neintelegere si gelozie. Atunci apare salvarea sub forma altcuiva. Dupa cum recunoaste si autorul, povestea se va repeta, dar atu-ul suprem ramane iarasi noutatea (nu te insel pentru ca este mai frumoasa sau mai desteapta decat tine, ci pentru ca este alta spunea Bruckner), repetarea la nesfarsit a unor inceputuri, care au parfumul tineretii vesnice, sa fie asta fericirea? Poate ca unii dintre noi au reusit sa aiba puterea de a opri o poveste inainte sa devina o statistica (divort, separare, parasire) pentru a o pastra perfecta in amintire. Dragostea perfecta.