O femeie care face parte din mine intr-un fel, imi spunea azi dimineata ca se afla deseori in pragul renuntarii. Povara este de multe ori prea grea, oboseala devine covarsitoare in fata lucrurilor lipsite de sens, de continut, a intamplarilor fara rost. Renuntarea la o parte a vietii interioare, cea cu focul, cea a starilor labile, a rasului si lacrimilor, a iubirii nebune si a suferintei adanci, a tipetelor de placere si a urletelor de durere, apare ca fiind solutia pentru gasirea linistii sufletesti. Pacat ca seamana cu tiuitul linistii care se aude in cutiuta de lemn de 2/2 sub pamant.
Nici in cele mai negre perioade din viata mea (starea euforica actuala nu-mi umbreste obiectivitatea) nu am considerat renuntarea ca optiune.
Te poti incuia in carapace, te poti ascunde in hruba proprie, pentru a-ti reface fortele, ori de cate ori e necesar. Insa orice refugiu trebuie sa fie temporar, altfel devine el insusi o povara.
Nu te poti sinucide partial, dupa cum nu poti declara forfait si apoi pretinde laurii invingatorului. Fericirea pe care o merita fiecare este direct proportionala cu eforturile depuse pentru a o dobandi. Nu voi renunta niciodata…
Nici in cele mai negre perioade din viata mea (starea euforica actuala nu-mi umbreste obiectivitatea) nu am considerat renuntarea ca optiune.
Te poti incuia in carapace, te poti ascunde in hruba proprie, pentru a-ti reface fortele, ori de cate ori e necesar. Insa orice refugiu trebuie sa fie temporar, altfel devine el insusi o povara.
Nu te poti sinucide partial, dupa cum nu poti declara forfait si apoi pretinde laurii invingatorului. Fericirea pe care o merita fiecare este direct proportionala cu eforturile depuse pentru a o dobandi. Nu voi renunta niciodata…
