Hello, stranger…
Confuzie totala…oricat i-as turna pe gat creierului meu, nu vrea sa adoarma deloc…am impresia ca ma impart in atatea eu-ri incat devin o umbra…nu mai stiu care sunt eu…nu mai stiu care sunt lucrurile care conteaza pentru mine…corpul ma tradeaza si el si refuza sa-mi dea ceea ce caut, ocupat fiind cu propriile cautari…as vrea sa ma trezeasca cineva, sa-mi urle adevarul in fata, sa ma scuture si sa ma aduca la viata…
adevarul e spatiu ala dintre eurile tale care cel mai bine este sa nu ramana gol ci sa fie umplut cu perspectivele incrucisate ale eurilor despartite, instrainate, asta e un sentiment pe care si eu il am tot timpul ce conteaza pt mine, si uneori si eu vreau adevarul urlat in fata, dar imi dau seama ca nu gasesc decat o fata a lui care se schimba in momentul imediat urmatorul, adevarul e o curva, cred ca ar fi mai de efect in engleza si cu mai multe sensuri, confuzia asta a noastra cred ca e ca realizam viteza schimbarii, cu cat e mai clar cu atat vedem mai incet insa pierdem punctele mici, detaliile vedem doar tusele ingrosate ale lui. sa te readuca la viata nu trebuie neaparat cineva, ci si ceva…dar cu siguranta nu cineva care-si propune lucru asta pt ca in momentul in care ai simtit ca si-a propus o sa reactionezi ca un organism care a primit un corp strain si-si indreapta toti anticorpii impotriva lui, si stai linistita nu esti pe cale sa devii o umbra, tu esti suma asta a tuturor eurilor arucate intr-o oala amestecate, …cum ziceai cu lucrurile autentice la mine, eurile tot de tine fac parte, leaga-le cu ata..imaginara macar
si cu nod marinaresc…stiu ca nu nimeni nu poate face asta, mai ales daca si-a propus, e doar o perspectiva pentru mine, o vampirizare a altcuiva prin care sa ma regasesc eu, un imbold, totul se intampla doar cu mine si cu eu-rile mele, restul sunt factori externi carora tot eu le aleg ponderea si locul…da, viteza schimbarii e uneori ametitoare si nu vreau sa ma amagesc din cauza asta, sa privesc totul gresit, mi-e frica de asta cel mai mult, de deformarea realitatii mele, de indepartarea ei de ceea ce sunt sau vreau sa devin…stiu ca trebuie sa adun bucatile si sa le fac sa se incastreze cumva pe acelasi schelet, uneori aluneca…e adevarat ca sunt freak control si cea mai mica deviere ma face sa intru in panica…accept orice, dar asumat si constient…aia cu valu’ nu mi-a placut niciodata, mi se pare ca e pentru slabi si lasi… aaa…si multumesc…
ma intorc cu capu invers si ma batai ca un liliac nu iti inteleg multumesc, si nu caut explicatii magulitoare sau naivitate voita, valul da lasa-l pentru altii doar ca partile se indeparteaza de tine nu inseamna ca nu mai ai control…controlul vine doar ca e din mai multe perspectivele cu atele le legi intelesurile asa cum zici tu cu nod marinaresc, panica n-o poti salva decat prin a trece dintr-un eu in altu pentru a-l rezolva pe cel..”bolnav”, aluneca dar priveste-le calatoria poate una dintre ele are initativa buna si te poarte undeva, ia-ti o clipa sa te uiti la euri, oricum se vor lega, pentru ca sunt ca planetele in miscarile lor, chiar daca traictoria e complet neregulata, complet haotic o sa revina, si chiar daca nu revin toate in acelasi timp e infinit mai usor sa faci fata la cateva plecate decat sa simti un gol imens, poate chiar revine somnul…de ceea ce esti sau vrei sa devii este imposibil sa se indeparteze pentru ca noi traim, pur si simplu ne hranim cu totul din deformarea realitatii, nu cunosc nici un adevar, nici o realitate decat dansul asta dintr-o perspectiva in alta, dintr-un eu in altul in timp ce adevaru isi expune toate fetele diferit pentru fiecare eu al nostru, centru ramane insa, pentru ca scheletul ramane intact…si in el e marea baza, eurile sunt cautari, tatonari, ale tale, ale realitatii, a orice…in fond
multumescul a fost un impuls, un instinct si-atat, l-am gandit si ti l-am spus, desi puteai sa-l deduci oricum, asta am simtit…exact asta trebuie sa fac, sa ma uit putin la calatoria lor, sa ma retrag putin, recul…de-aici provine si pb, din a trai prea intens fiecare eu, fiecare cautare, de a-l imbratisa ca si cum ar fi singurul, ca si cum ar fi sortit sa ramana definitiv, cand bineinteles ca nu e asa…traitul in schelet sau cat mai aproape de el ca sa pot pastra ritmul dansului, e obositor sa bati in contratimp…da, a revenit oarecum si somnul…
dar poti trai fiecare eu doar ca limitat, topai de pe unu pe altu, si revii la acelasi, si prin asta traiesti cu mult mai intens fiecare stare, definitiv raman doar adunati laolalta, iar dansul merge de la sine, nu la masura trebuie sa fii foarte atenta nici nu-mi fac grija de asta, ci la improvizatiile halucinante ce se implestesc si scapa si zboara si tipa si ard si se inalta se prabusesc si plang si se agata de altele si se ridica si asculta si e ca un copac ale carui ramuri au descoperit lumea si-o gusta din plin prin fiecare frunza, ma bucur pentru somn, somnul e bun cand te pregateste pentru altceva, poate ca nu venea ca nu se terminasera starile alea mai aveai ceva inca neaflat, inca negandit, chiar daca te-ai uitat de o suta de ori si care paradoxal doar prin somn ti se poate arata, nu neaparat prin somn ci dupa el… cand privesti de undeva de sus, niciodata cand te afli intr-o multime intr-un haos de nedescris n-ai putea sa spui forma multimii, ai nevoie de calmul detasarii pentru a observa din cadru indepartat si-a spune…forma exacta, asa ca urca-te-n elicopter si-ti vezi si eurile de fapt ceea ce ai si facut, te-ai retras…
il poti trai pe fiecare ca limitat, doar ca nu trebuie sa te limitezi la el, sa uiti ca nu e unicul, nu are cum, si sa-i acorzi prea mult spatiu, timp…da, paradoxal tot haosul asta si toata forfota m-au linistit intr-un fel, paradoxal e si imboldul care ma impinge spre tine, derivat de la schelet si nu de la euri, stiu sigur,nelinistile noastre haotice formeaza o armonie, nu suport cand taci…
din moment ce esti capabil sa vezi sa simti atat de intens e imposibil sa te mai limitezi la un eu, suprafata lui de perceptie este prea mica, si este la fel de imposibil sa te inchizi in el, sa adormi acolo, asta ar insemna resemnarea de care am mai vb, sa pleci spre idealuri de genul liniste.armonia din haos vine deobicei intr-o bucla atemporala ca nu mai acolo poti sa asezi in ordine fragmente ale haosului, daca actioneaza timpul nu mai ai nici o sansa, insa haosurile noastre ai dreptate se armonizeaza in acealasi cantec pentru dansul in care ne-am prins inainte, si oricand prinzi curaj cand stii ca nu esti singur macar in simtirea ta..nu singur de tot. cand tac..cuvintele nu obosesc, nici gandurile, dar uneori se poarta de neinteles si nu-si mai dau nici macar “buna ziua”, dar atat timp cat exista imboldul acela paradoxal probabil sunt alimentate si ele si pot conlucra
stiu asta, asta e motivul pt care tacerea ta e apasatoare, ele se aud undeva in surdina, ca un murmur si-mi vine sa te trag de maneca, sa le spui mai tare…nu exista reconfort mai mare decat cel de a-ti imparti demonii cu altcineva, de a-i primi si pe ai lui, de a-i trimite pe ai tai, de a-i terfeli impreuna pe toti, amestecati…e ca un dans in care esti obligat sa schimbi partenerii aleator si la un moment dat apare cineva si ramai acolo, pt ca ala e ritmul, cadenta, esenta, chiar daca o faci doar pentru o clipa, clipa in care prinzi curajul de a te desprinde si de a te lansa in alte piruete, cu siguranta ca vei reusi sa te intorci acolo, sau ca vei regasi intotdeauna drumul spre asta, ca exista…
si exista, pirutele devin din ce in ce mai bune, demonii nostri stiu sa danseze impreuna si noi le oferim muzica pe gustul lor, nici nu se pune problema vreunei scaderi de energie, respira putin si-o iau de la capat, daca nu ei, altii, in esenta aceeasi, ringul de dans e viu se misca si el o data cu ei se muleaza pe cerintele lor si-asta e minunat
nu e niciodata scadere de energie, sunt doar momente in care stai si asculti muzica…zambesc…hello, stranger…stam pe margine si-i privim cum se agita…si zambim…
