Sunt intr-un fel aceleasi discutii care se repeta obsesiv, intre oameni diferiti, dar in esenta aceeasi, care sufera de aceleasi incatusari, de care nu reusesc sa se desprinda pentru ca desi constientizeaza uneori faptul ca nu vor primi nimic bun continuand pe acelasi drum, isi refuza dreptul la placere, considerand-o de fapt pacatul suprem. Slabiciunea lor e cu atat mai vizibila cu cat in unele cazuri e suficienta o mica discutie, trei fraze dezaprobatoare si doua priviri incruntate pentru ca placerea sa fie brusc taiata de rusine, culpabilitatea sa-si arunce valul asupra serii in cauza si gustul amantului/amantei sa devina prea amar (chiar si pentru cei carora le place asta…).
Unii dintre ei aleg sa-si reaminteasca in detaliu mizeriile indurate in trecut (sau in prezent) de la partener pentru a-si justifica actuala duplicitate (desi nu sunt de acord cu termenul…dualul este limitativ, daca as avea doar doua euri ar fi mare liniste la mine, ca sa-i parafrazez pe Parazitii, eu n-o dezvolt pe a 3a, am trecut demult de ea), dar facand asta introduc in ecuatie o a treia persoana care nu are ce cauta.
Intelegeti ce vreti din articolul asta, nu ma includ si nici nu ma exclud din subiect, am doar o problema cu niste principii in care nu cred. Singura persoana in fata careia trebuie sa dam socoteala, sau de care trebuie sa fim judecati suntem chiar noi. Asta in masura in care nu ranim pe nimeni si chiar in masura in care ranim pentru ca asta este ordinea fireasca a lucrurilor si nu toti avem veleitati de martiri imaculati.
Nu m-am nascut ca sa-mi fac rau decat in masura in care asta ma duce mai departe, imi permite sa evoluez spre un bine mai mare, mai bun. Si putin ma intereseaza daca binele meu e rau pentru altii.
Poate ca problema acestei lipse de asumare este necunoasterea totala a durerii, a suferintei, pentru ca nu poti simti adevarata placere nestiind ce gust are intunericul si nici nu o poti aprecia, iti poti chiar permite luxul – inconstienta – de a o lasa pe mai tarziu…
Unii dintre ei aleg sa-si reaminteasca in detaliu mizeriile indurate in trecut (sau in prezent) de la partener pentru a-si justifica actuala duplicitate (desi nu sunt de acord cu termenul…dualul este limitativ, daca as avea doar doua euri ar fi mare liniste la mine, ca sa-i parafrazez pe Parazitii, eu n-o dezvolt pe a 3a, am trecut demult de ea), dar facand asta introduc in ecuatie o a treia persoana care nu are ce cauta.
Intelegeti ce vreti din articolul asta, nu ma includ si nici nu ma exclud din subiect, am doar o problema cu niste principii in care nu cred. Singura persoana in fata careia trebuie sa dam socoteala, sau de care trebuie sa fim judecati suntem chiar noi. Asta in masura in care nu ranim pe nimeni si chiar in masura in care ranim pentru ca asta este ordinea fireasca a lucrurilor si nu toti avem veleitati de martiri imaculati.
Nu m-am nascut ca sa-mi fac rau decat in masura in care asta ma duce mai departe, imi permite sa evoluez spre un bine mai mare, mai bun. Si putin ma intereseaza daca binele meu e rau pentru altii.
Poate ca problema acestei lipse de asumare este necunoasterea totala a durerii, a suferintei, pentru ca nu poti simti adevarata placere nestiind ce gust are intunericul si nici nu o poti aprecia, iti poti chiar permite luxul – inconstienta – de a o lasa pe mai tarziu…
Si inca ceva, pentru cei care cred ca vor primi o medalie la urma pentru sacrificii si compromisuri…stocul a fost epuizat…dar avem cuie din belsug…
