Probabil ca merit ceea ce mi se intampla si ca eterna-mi inconstanta imi va fi rasplatita cu faptul ca nu voi ajunge niciodata sa ma plictisesc de tine, pentru ca nu vei fi niciodata langa mine suficient pentru asta…De mana mea o sa mor, asta stiam demult, cel mai mare rau pot sa mi-l fac doar eu…Ah, atatea intrebari, atatea cautari, atatea clipe in care mi-am framantat mainile ajunsa la acelasi capat, exact ca peretele studioului de la capatul marii, din Truman Show, doar ca eu nu gaseam acea usa decupata in curcubeu, desi as fi acceptat orice se afla dupa ea…dorinta sa nu-mi moara niciodata dorinta…cat de mult am crezut in asta si cate am incercat cu mine si cu ei, cu fiecare pe rand, cu cativa impreuna, si am esuat uneori eu, alteori ei…cat de mult m-am intrebat ce gust are sentimentul suprem…de cate ori m-am amagit cu el, acceptand numele pe care i-l dadeau altii, convinsa fiind de la inceput ca rapid totul se va spulbera si ca va ramane, gol, in fata mea cu totul altceva: o clipa euforica, o prietenie, o tandrete, un substitut…
M-am intrebat si eu daca as putea sa iau totul de la capat si mi-am raspuns mult timp cu lasitate ca nu…m-am mintit cu delicatete ca sa ma las sa dorm…mi-am repetat ca nu mai am in mine resursele necesare, ca oricum toate povestile sunt la fel si ca nu as face decat sa castig din nou frumusetea unui inceput, dupa care totul va redeveni asa cum este, asa cum incercam sa uit…
Si totusi, nu este adevarat…daca ar fi asa, ar lipsi exact sensul suprem…si refuz sa ma conving de asta acum…peste alte decade, poate…Pot sa o iau de la capat, tocmai pentru ca eu sunt alta acum, pentru ca resursele mele sunt mult mai vaste acum…sunt capabila de alte intensitati…pot intelege alte trairi, ale mele, ale lor…si sunt curioasa pana unde m-as putea duce cu ele, unde as putea ajunge, banuiesc din ce in ce mai mult ca se poate, intuiesc ca exista, aproape ii simt gustul…
