Simt cum intru usor usor in starea antisociala din fiecare vara. In restul timpului, duminica e ziua mea, ziua moarta, ziua in care nu raspund la telefon, in care urasc sa fiu sunata, in care nu vreau sa fac nimic, nu vreau sa vad pe nimeni, e ziua mea cu mine si orice intruziune ma scoate din minti. E ziua de filme si ganduri, de ingropare intre asternuturi si am nevoie de ea pentru a suporta saptamana care urmeaza. Ieri, a fost o zi speciala, din cauza spectacolului, am petrecut-o impreuna pe terasa la Green si nu a fost neaparat neplacut, doar ca noi fiind deja multi, vorbind haotic unii cu altii, cand suna telefonul, ma arunca in pragul crizei de nervi.
In fiecare vara, atunci cand ma cufund total in starea de vama, am “ocazia” sa ma cert cu o parte dintre prieteni si mai ales prietene, care nu inteleg cateva chestii bazice la mine: eu am starea mea si nu vreau sa las pe nimeni sa intre in ea, da, nu vreau, na, vara nu am nimic de dat, vara doar iau, e a mea, nu vreau sa vorbesc de dragul de-a vorbi si mai ales refuz sa am discutii “serioase”, imi sta berea in gat, ma doare undeva de ce se intampla la “oras”, nu vreau vesti din Bucuresti, nu vreau sa stiu ce a facut ala cu aia, ce a zis nu stiu care, vreau sa aud doar cine a carat pe cine in cort si cum arata soarele la rasarit, nu vreau program, nu vreau cu gasca la masa sa stam 5 ore la hahaiala colectiva pentru ca suntem cu grupul, eu nu sunt cu nimeni, poate doar cu marea…
La fel cum este cu cititul sau cu tacerea, daca ma duc singura pe plaja sa ma uit la balta, nu veniti cu mine, nu vreau sa vad pe nimeni, nu, nu sunt suparata, nici deprimata, nici nimic, mi-e bine cu mine si doar cu mine, imi dau singura momente, imi ofer timp, ce e atat de greu de inteles?
