Singura teama veritabila pe care o am este sa se repete tiparul pe care il detest deja, decalajul, trista diferenta de intensitate, solutia cea mai la indemana cand ti-e frica de electrocutare, focul mic mocnit care poate fi stins dintr-o suflare plictisita, eu care sa ma lupt iar cu jarul, sa ma entuziasmez in jurul lui, imaginandu-mi limbi de foc in intuneric, dansand ca sa-l aduc la viata, pana cand oboseala unei alimentari unilaterale ma va dobori la pamant, culcata pe spate pe nisip ma voi stradui sa adun ce am risipit, sa umplu la loc buzunare golite inutil, sa ma ridic iar, s-o iau de la capat in noua zi, pastrandu-mi intacta setea pentru maine, pentru acum…pentru ce?
Mi-e frica pentru ca ar fi atat de banal, atat de mic, atat de neinteresant. Pai da, la intensitati inalte cer macar motive intemeiate, respectuoase, semn ca ceva totusi justifica nasterea lor, chiar si unilaterala..
E prea fragila floarea asta pe care m-am tot chinuit s-o protejez, s-o fac sa creasca, mainile mele sunt prea vii pentru ea, iar tu refuzi sa-i dai lumina, asta nu pot s-o fac in locul tau, nu m-ar crede, s-ar usca pe loc, seamana prea mult cu mine pentru ca e prea mult din mine in ea, asa cum nu pot trai in viitor, nu pot trai nici ieri, cat sa traiesti dupa un ieri, cat sa te intrebi daca l-ai trait doar tu, cat sa te hranesti din el, cat sa te lupti cand ti se pare ca devine o himera?Oricat, da, sunt de acord, asta sunt eu, dar spune-mi doar s-o fac, spune-mi doar un cuvant si o voi face din toate puterile, la nesfarsit, neobosita, dar spune-mi…
Si mor de ciuda, pentru ca e atat de simplu, ti-ar fi atat de simplu, si in schimb ar fi atat de mult…Nu vrei sa faci asta pentru tine?Fa-o pentru mine, da-mi mie ceea ce iti refuzi tie, traieste-o prin mine, traieste, in ce limba sa-ti mai spun, traieste…
