A cazut cortina…

2008….Anul in care te-am parasit. Pe tine, primul om pe care l-am iubit. Si te-am iubit total asa cum credeam ca este iubirea. Am daramat o lume ca sa construiesc alta cu tine. Doi copii frumosi care au fugit la mare, pe viata. Acolo mi-am mai pierdut o data inocenta, nu credeam ca mai am ce. Tot acolo mi-am regasit alta…singura. Te las aici, in 2008, al cincilea an, cu un text pe care nu am putut sa-l public pana acum:

“Ma doare foarte tare sa-l vad distrugandu-se, sa-l vad cum nu se lupta. Sa stiu ca l-am salvat o data si ca doar eu l-as putea salva iar. Ma doare sa vad cum bea, cum plange, cat de singur e si a ales sa fie.

Ma doare copilul care nu va fi. Poate singurul pe care mi-l voi dori.

Ma doare ca nu am putut sa plang. Ma doare ca nu am putut sa ma doara in fata lui.
Ma doare ca ma uraste iubindu-ma atat de mult. Ma doare ca e gelos abia acum. Ma doare ca i-am facut atat de mult rau. Ma doare ca ma crede mai murdara acum decat am fost vreodata, desi e prima data cand sunt iarasi curata, asa cum eram cand ne-am intalnit.
Ma doare ca ne-am sters povestea cu indiferenta cate putin in fiecare zi. Ma doare ca nu-mi amintesc cum era cand ieseam doar noi.
Ma doare durerea lui.
Ma doare ca il cunosc atat de bine. Ma doare ca imi vorbeste de orgoliu chiar si in ultimul ceas. Ma doare pt ca stiu ca in perceptia lui, el chiar nu a gresit. Ma doare ca il doare mai mult tradarea decat dragostea pe care am lasat-o sa se duca. Ma doare ca abia acum si-a dat seama cat de mult ma iubeste. Ma doare ca uitasem si eu. Ma doare ca devenisem straini. Ma doare ca imi vine sa-l iau in brate si sa-i alin suferinta. Ma dor toate momentele in care nu aveam dreptul sa il iau in brate si totusi am facut-o.

Ma doare dependenta mea de dorinta. Ma doare felul in care urasc absenta. Ma doare ca nu am evoluat mai mult in relatia cu el. Ma doare ca mi-a fost mai usor sa nu continui acum un an. Ma dor toate amintirile noastre urate. Ma doare ca am suferit atat de mult in vara aia.

Ma doare ca m-am protejat atat de mult de suferinta incat mi-am refuzat sa-l mai iubesc asa cum simteam. Ma doare ca nu am gasit alta cale. Ma doare ca l-am inselat fara discernamant de multe ori. Ma doare ca mi-am batut joc de multe ori de o poveste care ar fi putut fi. Ma doare ca as fi putut salva povestea asta daca as fi vrut. Ma doare ca am fost superficiala, ca sa nu ma doara.

Ma doare ca n-am stiut sa fim mai mult decat un betiv si-o curva.
Ma doare sa simt ca ii iau tot. Ma doare sa stiu ca as avea puterea sa ma sacrific. Ma doare ca imi este atat de familiar.

Ma doare sa stiu ca nu i-as putea da decat tandrete. Ma doare sa accept ca nu mi-ar ajunge o viata de tandrete. Ma doare sa ma gandesc ca poate mi-ar ajunge o viata de tandrete.
Am lasat durerea sa iasa abia acum, a explodat in momentul cand mi-am amintit cum mi-a sarutat mana la plecare. A murit ceva in mine in seara asta.” 19.11.2008

Dorinta

Dorinta sexuala si spontaneitatea au pt mine un caracter indisociabil, iar mecanismele celei dintai sunt extrem de sinuoase. Am trait perioade destul de indelungate de dorinta neintrerupta, si totusi nu reusesc sa ma impac cu amanarea dorintei, de fapt cu amanarea satisfacerii ei. Nu cred in conditii optime de futut, ci in optimizarea dorintei, eventual in « pacalirea » ei cu un substitut, a se intelege de aceeasi natura. Nu cred in cele 3 ore de maine, ci in cele 10 minute de azi. De fapt, cred in cele 10 minute de azi la care se vor adauga cele 3 ore de maine. Cred in avant-gout, in masura in care gustul este palpabil. Il pot ridica la rangul de cult, am martori…
Dorinta si asteptare
Exista dorinta care nu se erodeaza in timp, oricat de lung ar fi acesta, doar intretinuta cu mici substitute palpabile si mari fantasme prolifice. Nu credeam, insa am dovada, exista, se poate, se reinnoieste, se transcenda, se metamorfozeaza, suporta doar cresteri in intensitate (incredibil !)…
Dorinta si amanare
Cand dai dorinta arzatoare de azi pe siguranta dorintei de maine, creierul scurtcircuiteaza canalele cu intensitate. Siguranta sexuala de orice natura asfixiaza dorinta pana o adoarme. Ea subzista, latent, ca orice calitate cu care este dotata o persoana, insa orice i se intampla se petrece ca prin vis. Totul este efemer, cu atat mai mult starile libidoului. Dorinta nu se poate amana sau reprograma la o data si ora ulterioara. Dorinta de azi moare acum, as we speak, o alta dorinta poate se va naste maine. Oare unde se duc toate dorintele noastre ucise ? Nu raman undeva, ingrosand vreun stock potential…nu. Nu se acumuleaza, nu se aduna, doar dispar. Se sting, se evapora, lasandu-ne saraciti, adancind vidul, crestand inca o cicatrice pe un perete subrezit deja de alte amintiri. Amanarea prin ucideri repetate anihileaza intr-un final dorinta suprema (cea latenta), plonjand-o in hibernare fortata, pana cand ceva nefiresc de interesant o va retrezi.

Dorinta si programare
Ca sa nu ma refer la cliseul cuplului de lunga durata care o face doar sambata, dupa ce s-au culcat copiii, includ in acest paragraf toate « planurile de futut », consimtite constient sau nu conform agendei. De exemplu, orice seamana cu « vineri, la 11… », imi zburleste parul din cap si nu in sensul bun. Nu cunosc mai departe de : AICI, ACUM. De unde dracu’ sa garantez ca vineri la 11 o sa mi se mai scoale pentru contextul din secunda in care are loc discutia ? Atentie, nu ma refer la intalniri pur si simplu, ci la momente in care s-a precizat foarte clar ce, cum si unde (acompaniate in general de promisiuni exceptionale « sa vezi tu ce-ti fac » s.a.) Exista si situatiile in care scuza este “pot doar atunci”, din diverse considerente (ce frumos mint), raspunsul fiind exact atunci nu pot eu. Devin impotenta in fata programarii, total.

Swingers

Haideti sa luam un cuplu care traieste o poveste de dragoste si care practica swing-ul ocazional (nu cel al lui Robbie si nici cu Robbie pentru ca altfel articolul s-ar sfarsi aici din lipsa de argumente).
Ce ii motiveaza ? Plictiseala suprema este primul raspuns care imi vine in minte. Incercarea disperata de a-si regasi dorinta pentru celalalt cu ajutorul unui corp nou. Tentativa de a-si revitaliza viata sexuala, care s-a rutinizat in timp. Dorinta suprema : noutatea.
Am adaugat situatiei dimensiunea de iubire, deoarece doar ea confera subiectului un interes, altfel nu este decat o practica sexuala destul de banala, comoda chiar, cu o doza mare de voyeurism si cam atat.
Pericolul generat, valabil pentru orice devianta, este o noua forma de rutinizare, care decurge strict din aceasta « revitalizare », tot ce se mai intampla intre nu este decat asteptarea episodului urmator, cuplului urmator. Exista desigur perioada de gratie after-swing in care viata sexuala a celor 2 este energizata de aminitirea momentului in care erau 4 (peste 4 se cheama orgie la mine, deci intram in altceva), care ori dureaza la nesfarsit si acestia se opresc la o singura experienta de gen (si Mos Craciun coboara pe horn), ori cere repetarea experientei pentru o noua….revitalizare.
Reactii posibile: gelozia, neputinta de a suporta vizualizarea celuilalt cu altcineva; indiferenta, acceptarea senina a placerii omului iubit, dar fata de care a disparut dorinta; excitarea, un amestec de gelozie si dorinta reinviat astfel; bucuria pentru placerea celuilalt.
Voi detalia putin ultima varianta: acest cadou suprem, o jucarie vie, denota insa si un soi de raport de forta, acordarea dreptului reciproc la infidelitate nu este decat manifestarea extrema a puterii pe care cei 2 o detin unul asupra celuilalt, o modalitate de demitizare a infidelitatii prin control. Poate fi simultan si exprimarea cea mai perversa a slabiciunii, a geloziei, a fricii de infidelitate (necontrolata). Imposibil de generalizat, fiecare participant are propriile motivatii, si subliniez asta deoarece rareori simbioza sentimentalo-erotica are acelasi continut la ambii membrii ai cuplului. Din pacate, ambele variante contin acelasi cuvant : control.
Umila mea parere : in iubire nu exista cuvantul control. Intretinerea dorintei se face prin refuzul de a te da vreodata cu totul, nu prin jocuri extreme carora nu le poate succeda decat neantul.

Fatada

Ipocrizia, lipsa de asumare, teama de adevar si neputinta (impotenta?) de a spune lucrurile verde-n fata au ajuns sa nu ma mai deranjeze atat cat ar trebui de-a lungul vremii. Marturisesc ca am iscat de mai multe ori cruciade inutile in numele adevarului, intr-o societate care a facut din politically correct un principiu fundamental (boring!!!) acceptat in unanimitate ca tot ceea ce este caldut (gloata nu suporta fierbinte). Mori de vant menite sa ma aeriseasca doar pe mine, scuipatul adevarului e o forma benefica de defulare.

In ultima perioada nu numai ca nu am facut-o suficient, dar, mai grav, m-am complacut in ascunzisuri, vieti duble, triple, sincere toate si nici una, printre secrete, soapte, cuvinte rostite pe jumatate, minciuni comode, adevaruri sugrumate. M-am scuturat cu greutate de toate astea si imi repugna orice reminiscenta in acest sens.

Nu cer loialitate de la oameni incapabili sa o ofere, deoarece nici macar nu inteleg conceptul, nu caut alinare de la umeri fragili, nu pretind eforturi de la nimeni, nici macar intelegere. Insa nu vad ce e surprinzator la faptul ca violarea repetata a panoului cu No trespassing antreneaza consecinte neplacute. Nu inteleg de ce se abuzeaza fara limite de toleranta mea, fara a lua in calcul un raspuns, care va veni, poate tardiv, poate neasteptat, dar va veni…

Intentiile bune, ajutorul deplasat au in ochii mei la fel de multe vicii ca rautatile vadite, care macar imbraca o forma de sinceritate. Nu ma intereseaza framantarile unor persoane incapabile de a se comporta decent intr-o situatie care de fapt nu le priveste si in care nimeni nu le cere sa adopte o pozitie.

Lucrurile nespuse nu dispar si este o lipsa de bun simt sa le credem sterse din memoria colectiva. Prefer sinceritatea slabiciunii exprimate in loc de orice falsa asumare. Ca in exemplul acelui barbat care m-a intrebat “de ce?” dupa ce l-am refuzat delicat, sunt tentata sa-l parafrazez pe Nicholson: Do you want the truth? You can’t handle the truth!

Confuzie aparenta

Poate ca a venit timpul sa mai vorbesc putin cu mine, acest stand-by e pe cale sa ia sfarsit. Sunt si ma simt impecabila, lucru de care aveam nevoie dupa cloaca, mizerie, compromis. Nu reneg necesitatea lui, dar refuz sa mi-l induc ambalat frumos. Nu reneg haita, insa o reduc la ceea ce este: o haita…banala, lipsita de substanta, easy like sunday morning cand nu esti mahmur. Incepusem sa reneg bautura gresit administrata inca din vara si continui in aceeasi linie, conform principiului emis intr-un moment de sclipire intelectuala maxima de prietenul Chirila: “Ba, eu nu mai beau cu voi, c-o s-ajung si io ghertoi”.Ce-i al Cezarului…

In fine, purificarea are meritele ei, atunci cand nu ai pretentia de a intrezari schimbare acolo unde nu este decat evolutie. Fireasca, nu laudabila. Satisfacatoare, nu scop in sine.

Se schiteaza timid un aspect nou care ma tulbura: egoismul. Poate il confund cu impietrirea protectoare sau cu penitenta autoimpusa. Intr-un caz asemanator, cineva vorbea de responsabilizare. Nu cred ca este vorba de a deveni responsabil(a), ci pur si simplu uman, in acceptiunea originara (def.:Care are dragoste faţă de oameni, care simte compasiune faţă de suferinţele lor). Asumarea unor actiuni implica suportarea consecintelor, evolutia spirituala genereaza cunoasterea in detaliu a acestor consecinte si interzice negarea lor pentru tihna ego-ului.

Conflictele cu Supra-Eul sunt cele mai dureroase, insa doar de aici rezulta singurele cicatrici durabile. O spun cu tandrete, asa cum privesc oamenii “munciti” de viata. Nu suntem nimic fara aceste cicatrici. Doar ne mulam umili pe mediocritatea ambianta.

Sinele vrea, Eul ezita si Supra-Eul condamna. Leitmotivul trinitatii.

Ma impacam mult mai usor cu cealalta trinitate: Creier-Inima-Sex, in masura in care nu am abordat-o niciodata aleatoriu.

Reprimare

Trebuie sa recunosc macar fata de mine singurul subiect ramas nerezolvat, care imi da starea asta de confuzie. Cred ca o mare parte din intrebarile care mi se invart prin cap nu ar exista daca aspectul in cauza s-ar fi clarificat. “Cand iti place, iti place, e…” spune piesa. Si nu ma sperie in nici un caz antecedentele (poate doar lipsa unora mai recente) cat reprimarea. E un demon urat cu care nu m-am prea intalnit si nu prea ii cunosc limitele, nu-i pot cantari cu exactitate puterea, iar aparitia lui ma inhiba. In mod evident, banuiesc existenta unor momente capabile sa-l anihileze pentru totdeauna, insa reconfortul adus este insuficient. Limbajul trupului nu are termen de comparatie, iar amintirea senzatiilor este cea mai frumoasa alinare. Si nu ma urasc indeajuns incat sa ma mint ca nu voi avea nevoie sa o gasesc pe toate caile.

Revenire

Nu ma pot plange atat timp cat l-am chemat de atatea ori incat chiar a venit. Nu a fost secunda din vara asta in care sa nu-l astept, in care sa nu intuiesc acel ceva care urma sa redefineasca lucrurile in tonuri pe care nu le mai vazusem pana atunci. Foarte greu mi-e drumul, nimic surprinzator in privinta asta. Dar nu ranile mele ma dor, ci acelea pe care le voi produce cu buna stiinta.

Dezechilibrul vesnic care mi-a caracterizat viata m-a facut sa depun toate eforturile pentru a-mi fabrica o structura, fie ea si superficiala. Ordine, bordel organise, vorba francezului. Oaza din mijlocul haosului. E adevarat ca atunci cand mi-a fost periclitata, m-am intors spre interior, poate prea mult, poate prea repede, pentru a suplini ceea ce nu gaseam in afara mea. Si din singuratatea care mi-a fost impusa, am ajuns la singuratatea benefica, si am cazut uneori in dependenta victimei fata de tortionar, alunecare fireasca in cautarea oricarui rest de echilibru. Dozarea durerii creeaza iluzia controlului mult mai mult decat ar face-o fericirea. Expectativa celor mai negre scenarii permite pretuirea celor mai mici bucurii.

Gresesc instinctiv considerand ca nu merit pedeapsa dupa un asemenea drum, ca el insusi contine suficienta durere, ca si cum ar cuantiza-o cineva, sperand intr-o balanta compensatorie utopica. Sunt lasa atunci cand refuz sa platesc pretul de bunavoie si il primesc printre dinti.

Intotdeauna mi-a fost cel mai greu sa ma ocup strict de mine sau de fericirea mea, in cazuri majore. Pentru ca arriere-planul imi spune ca nu merit. De ce as merita? Resursele pe care le banuiesc nu au nici o valoare depozitate si ascunse sub mii de scuturi. Era oare mai bine sa le raspandesc pe alei infundate? Stocarea lor a insemnat intotdeauna pentru mine asteptarea acelui moment care le va necesita si in asta nu cred ca am gresit.

In sfarsit am descoperit sensul care imi lipsea, de a deveni un om mai bun, si ma surprind zilnic inaintand pe calea asta, involuntar. Pretuiesc asta mult mai mult decat daca ar fi fost o decizie constienta. Schimbarea s-a produs in interiorul meu si satisfactia vechilor sabloane a disparut.

Nu ma mai simt wasted pentru ca realizez ca e posibil sa ajung sa ma iubesc intr-atat incat sa am incredere ca nu ma voi dezamagi. Anii de cinism si-au pus amprenta, asta e incontestabil, dar un rest de luciditate nu-mi dauneaza.

Daca pot accepta maruntimea naturii umane la altii, nu vad de ce as accepta-o la mine. Asta e ceva nou.

Cautarea a luat sfarsit. Inca ma agat de ea din familiaritate. Din frica. Din iluzia unui echilibru. Nociv.

Nu stiu ce mi-e teama ca pierd daca ma dau cu totul, atunci cand n-am facut-o, m-am pierdut pe mine, ce poate fi mai rau? Sa ma gasesc.

Nu mai beau

Ma rog, chestia cu « nu mai beau » e relativa spre flexibila. Luand in considerare ultimele 4 luni, in care nu pot gasi doua zile consecutive de sobrietate, ar trebui sa o consider o cura de regenerare a ficatului, dar nu e. Ficatul meu e bine multumesc, nu da nici un semn, desi probabil ca s-a deplasat odata cu anii.
As putea spune ca m-am saturat, ca mi-a ajuns, dar nu e adevarat. Dimpotriva. Imi place sa beau, imi place sa beau ziua pe plaja si sa fiu singura euforica, imi place sa beau pana dimineata constant si organizat, imi place sa termin sticla de Jack, imi plac shoturile baute la metru…
Nu-mi mai plac oamenii cu care beau, am ajuns sa dezvolt acelasi sindrom pe care il aveam deja in ultimii ani cu fumatul. Sunt foarte putine persoane cu care imi place sa fumez pentru ca doar cu unii oameni pot ajunge in tripul care imi place.
S-a restrans drastic aria persoanelor cu care imi place sa beau, oi fi imbatranit, nu stiu, dar:
- nu torn in mine pentru ca nu stiu alta forma de distractie…stiu!
- nu beau pentru a ma dezinhiba si “a scapa de complexe”,
- nu beau pentru a ma face praf si a nu mai sti nimic a doua zi,
- nu beau ca sa am scuza betiei,
- nu cad sub masa ca ultima parasuta, nu sparg sticle din greseala si nici nu vars pahare,
- nu beau ca sa vomit,
- nu beau ca sa incerc scheme noi de dans,
- nu beau ca sa ma imbat, beau doar pentru ca-mi place.
In vara asta, am vazut atatia oamenii transformandu-se in monstrii again and again, facand toate nefacutele, urlandu-si toate refularile cu scuza paharului, incat NU MAI BEAU CU VOI…
Mai beau. Face parte din mine. Dar doar cu cine vreau eu. Si cat vreau eu. In rest am ce face…ma uit la voi….

Libertatea limbajului

In urma unui incident, simt nevoia sa fac anumite precizari in ceea ce priveste limbajul pe care il folosesc. Iubesc cuvantul in acceptiunea sa larga si inteleg sa il folosesc in cele trei limbi pe care le stapanesc pe cel care se muleaza cel mai bine pe starea care trebuie redata, scrisul fiind pentru mine un exercitiu de sinceritate chiar si in cele mai banale contexte.

De-a lungul vremii, am intrat in contact cu diferite “dialecte”: frangleza, care pana si la un popor profund nationalist a fost asimilat ca parte integranta a evolutiei sociale, jargonul parizian, imbogatit de influentele imigrantilor cu precadere arabi, verlan-ul, inversarea silabelor, limbajul strazii, care a generat nenumarate dictionare. Romgleza face parte din aceasta categorie in conditiile in care folosirea anumitor termeni nu tine de snobism, ci de limbajul propriu pe care mi l-am format.

Iubesc diversitatea nuantelor care se nasc astfel si sunt fascinata de limbajul pitoresc de la cel literar pana la poezia injuraturilor inteligente.

Ceea ce nu admit este limbajul de “internet”, toate “k”-urile pe care limba noastra nu le contine si nu ma refer aici la prescurtari (“lol”-urile se accepta) , ci la transformari oligofrene de tipul “shi cre k m doar’ kapu”, sau la greseli oribile de tipul “iubit-o” pe care am vazut-o recent, de se zvarcoleau toti poetii romani prin morminte, lipsa prepozitiei pe, cu exemplul clasic “alea care le-am pus eu acolo”, adverbul decat folosit in expresii ca “decat eu si cu familia mea”.

Vama

M-a corupt entuziasmul lui Silviu si m-am hotarat sa ascult si eu albumul Vama, ca, na, femeia e un animal curios si-o sa mor ca n-am masura. N-am intreprins acest demers cu intentii de balacareala ci din nostalgie (a scris frumos Silviu). Rezultat: am trecut intr-adevar prin multe stari, ascultand. Sa incep cu ce e ok, ca e mai scurt: cele 2 single-uri deja scoase pe piata (Pe sarma si Bed for love), Cartita (singura piesa cu versuri), Suflet normal (un refresh mai putin fresh la Sa visam sub apa), chiar si 17…infinit ar fi putut fi, pacat ca sunt doar cuvinte insirate destul de superficial, ne apropiem de mijloc, Dumnezeu nu apare la stiri (doar Esca) cu noua tema recurenta green, delfinii. Halt, incepe coborarea: Fotomodelele, oda cu bibliografie oferita gratios de Andreea (prefer Curvelor, cu drag, de pe ultimul album Vama Veche, in loc de From Tudor to Models, with love), in care se dezvolta profund drama traita de acestea care, ca si indienii care credeau ca li se fura sufletul atunci cand sunt fotografiati, pierd bucatele din acesta (cum, care acesta?sufletul) la fiecare blitz, ele fiind doar niste copile, inconjurate de perversi batrani cu bale la gura, care plang in fiecare noapte in camera lor de hotel in timp ce trag pe nas (fotomodelele, nu mosii). Boon, aici deja devenisem un pic sceptica. Sambata seara- E plin de fete, ooo, de la titlu m-am prins ca ceva nu e in regula, mai ales ca a revenit a doua tema recurenta, mall-urile, un cantec despre drama baiatului prins printre fetitele de cluburi, cu bancomate in dormitor (desi tu ai gasit la Fratelli “fata care naste dor”) care deja aduce a alte timpuri…TIMPURI NOI!!!!!!!Si lumina se facu la Tata taie porcu’, care suna a Artanu, a Iliescu si uneori chiar si a Silviu (Jane, de Lucian nu ma ating, stai linistita) dar dupa cum bine stim, e clar, sunt eu paranoica. Sa trecem la “les pièces de résistance”, yummy: Undeva in Vama, linie melodica ok, cortu’ si colectia de scoici, aproape ca ma pacalise pana la acest vers “Undeva in Vama cand betivii dorm” Cand??!!! Cand dorm betivii, spune-mi si mie sa nu mor proasta (in nici un caz cand rasare soarele, asa cum insinuezi), si a culminat cu “Am sa intru-n tine ca marea in cort”, care mi-a reamintit superba replica a lui Mimi Branescu “Eu trec prin femeie ca cutitu’ prin branza, o intrepatrund” (Gunoierul), momentul EMO fiind asigurat de “Tremur tot si-mi vine sa plang”…Si mie mi-a venit sa plang, jur….Ba, stai linistit, ai orgasm, nu te speria, ia-o incet, sa n-o manjesti pe Andreea pe par, ca data viitoare n-o sa mai vrea la cort. Paroxismul a fost atins cu Scrisoare catre Fat-Frumos, care trebuie ascultata pentru a fi inteleasa, am vrut sa postez versurile, dar efectul nu e acelasi, ele nu pot reda isteria onanistica din jocul actoricesc (desigur, regasim si aici mall-ul si castelul, o tema mai veche). Si asta ar trebui sa fie unul dintre produsele muzicale romanesti bune. Pfiu….