Chronos

Timpul, singurul care ma indoaie, singurul care ma pune la pamant, implacabil si sinuos. Doua zile care simt ca imi fura ani, de undeva din capatul celalalt. Nu stiu cum sa lupt cu el. Timpul, care imi induce angoase la 6 dimineata, care nu ma lasa sa ma dau jos din pat si sa ma indrept spre ceea ce m-ar face fericita. Timpul care imi strecoara indoieli in minte, timpul care ma minte ca nu s-a intamplat, timpul care ma fura si ma poarta spre ce vrea el. Timpul care ne indeparteaza pentru a ne regasi, sper eu, pentru a ne incerca, de fapt. Foamea. De atatea ori ma intreb daca o simti si tu. Ce culoare are foamea ta?

Iti visez vocea. Unde esti?

Confuzie aparenta

Poate ca a venit timpul sa mai vorbesc putin cu mine, acest stand-by e pe cale sa ia sfarsit. Sunt si ma simt impecabila, lucru de care aveam nevoie dupa cloaca, mizerie, compromis. Nu reneg necesitatea lui, dar refuz sa mi-l induc ambalat frumos. Nu reneg haita, insa o reduc la ceea ce este: o haita…banala, lipsita de substanta, easy like sunday morning cand nu esti mahmur. Incepusem sa reneg bautura gresit administrata inca din vara si continui in aceeasi linie, conform principiului emis intr-un moment de sclipire intelectuala maxima de prietenul Chirila: “Ba, eu nu mai beau cu voi, c-o s-ajung si io ghertoi”.Ce-i al Cezarului…

In fine, purificarea are meritele ei, atunci cand nu ai pretentia de a intrezari schimbare acolo unde nu este decat evolutie. Fireasca, nu laudabila. Satisfacatoare, nu scop in sine.

Se schiteaza timid un aspect nou care ma tulbura: egoismul. Poate il confund cu impietrirea protectoare sau cu penitenta autoimpusa. Intr-un caz asemanator, cineva vorbea de responsabilizare. Nu cred ca este vorba de a deveni responsabil(a), ci pur si simplu uman, in acceptiunea originara (def.:Care are dragoste faţă de oameni, care simte compasiune faţă de suferinţele lor). Asumarea unor actiuni implica suportarea consecintelor, evolutia spirituala genereaza cunoasterea in detaliu a acestor consecinte si interzice negarea lor pentru tihna ego-ului.

Conflictele cu Supra-Eul sunt cele mai dureroase, insa doar de aici rezulta singurele cicatrici durabile. O spun cu tandrete, asa cum privesc oamenii “munciti” de viata. Nu suntem nimic fara aceste cicatrici. Doar ne mulam umili pe mediocritatea ambianta.

Sinele vrea, Eul ezita si Supra-Eul condamna. Leitmotivul trinitatii.

Ma impacam mult mai usor cu cealalta trinitate: Creier-Inima-Sex, in masura in care nu am abordat-o niciodata aleatoriu.

Reprimare

Trebuie sa recunosc macar fata de mine singurul subiect ramas nerezolvat, care imi da starea asta de confuzie. Cred ca o mare parte din intrebarile care mi se invart prin cap nu ar exista daca aspectul in cauza s-ar fi clarificat. “Cand iti place, iti place, e…” spune piesa. Si nu ma sperie in nici un caz antecedentele (poate doar lipsa unora mai recente) cat reprimarea. E un demon urat cu care nu m-am prea intalnit si nu prea ii cunosc limitele, nu-i pot cantari cu exactitate puterea, iar aparitia lui ma inhiba. In mod evident, banuiesc existenta unor momente capabile sa-l anihileze pentru totdeauna, insa reconfortul adus este insuficient. Limbajul trupului nu are termen de comparatie, iar amintirea senzatiilor este cea mai frumoasa alinare. Si nu ma urasc indeajuns incat sa ma mint ca nu voi avea nevoie sa o gasesc pe toate caile.

Absenta

Realizez ca singurul lucru pe care nu am putut sa-l iert si pe care l-am penalizat intotdeauna a fost absenta. Absenta lasa, dezinteresata, comoda, in momentele care conteaza. Aceste momente cuprind o gama variata de stari si contexte, insa nu sunt indescifrabile in marea lor majoritate. Primul barbat care m-a lasat singura a fost tata si, lasand la o parte orice psihanaliza ieftina, carapacea zimtata pe care mi-am conturat-o ascunde o nevoie banala de a fi protejata. Cu forta, daca este necesar. Proces psihologic bazic: sunt abandonata, deci nu sunt demna de acea iubire, in consecinta fac rau si imi fac rau pentru a ne pedepsi pe amandoi, iertandu-ma cu ajutorul gandului ca oricum eu sufar mai mult. E adevarat ca paradoxal reusesc sa-mi fac si bine cateodata procedand astfel, dar e intamplator. Banal, patetic pe alocuri. Inca nu am descoperit upgrade-ul. Incerc.

Alt fel

Mi s-a intiparit in minte un refren obsedant: eu vreau altceva….Mai mult, da, incep sa vreau mai mult. Din simplul motiv ca simt ca pot, pot sa duc. Vreau alt ceva…Si pot, si am focul in mine, si ard mocnit de cand ma stiu. Nu ma stiu demult, e adevarat. Imi trebuie mai mult ca sa vibrez. Sa ma cutremur. Inca. Imi trebuie repede mai mult. Sa simt. Sa simt fara oprire. Mult.

Revenire

Nu ma pot plange atat timp cat l-am chemat de atatea ori incat chiar a venit. Nu a fost secunda din vara asta in care sa nu-l astept, in care sa nu intuiesc acel ceva care urma sa redefineasca lucrurile in tonuri pe care nu le mai vazusem pana atunci. Foarte greu mi-e drumul, nimic surprinzator in privinta asta. Dar nu ranile mele ma dor, ci acelea pe care le voi produce cu buna stiinta.

Dezechilibrul vesnic care mi-a caracterizat viata m-a facut sa depun toate eforturile pentru a-mi fabrica o structura, fie ea si superficiala. Ordine, bordel organise, vorba francezului. Oaza din mijlocul haosului. E adevarat ca atunci cand mi-a fost periclitata, m-am intors spre interior, poate prea mult, poate prea repede, pentru a suplini ceea ce nu gaseam in afara mea. Si din singuratatea care mi-a fost impusa, am ajuns la singuratatea benefica, si am cazut uneori in dependenta victimei fata de tortionar, alunecare fireasca in cautarea oricarui rest de echilibru. Dozarea durerii creeaza iluzia controlului mult mai mult decat ar face-o fericirea. Expectativa celor mai negre scenarii permite pretuirea celor mai mici bucurii.

Gresesc instinctiv considerand ca nu merit pedeapsa dupa un asemenea drum, ca el insusi contine suficienta durere, ca si cum ar cuantiza-o cineva, sperand intr-o balanta compensatorie utopica. Sunt lasa atunci cand refuz sa platesc pretul de bunavoie si il primesc printre dinti.

Intotdeauna mi-a fost cel mai greu sa ma ocup strict de mine sau de fericirea mea, in cazuri majore. Pentru ca arriere-planul imi spune ca nu merit. De ce as merita? Resursele pe care le banuiesc nu au nici o valoare depozitate si ascunse sub mii de scuturi. Era oare mai bine sa le raspandesc pe alei infundate? Stocarea lor a insemnat intotdeauna pentru mine asteptarea acelui moment care le va necesita si in asta nu cred ca am gresit.

In sfarsit am descoperit sensul care imi lipsea, de a deveni un om mai bun, si ma surprind zilnic inaintand pe calea asta, involuntar. Pretuiesc asta mult mai mult decat daca ar fi fost o decizie constienta. Schimbarea s-a produs in interiorul meu si satisfactia vechilor sabloane a disparut.

Nu ma mai simt wasted pentru ca realizez ca e posibil sa ajung sa ma iubesc intr-atat incat sa am incredere ca nu ma voi dezamagi. Anii de cinism si-au pus amprenta, asta e incontestabil, dar un rest de luciditate nu-mi dauneaza.

Daca pot accepta maruntimea naturii umane la altii, nu vad de ce as accepta-o la mine. Asta e ceva nou.

Cautarea a luat sfarsit. Inca ma agat de ea din familiaritate. Din frica. Din iluzia unui echilibru. Nociv.

Nu stiu ce mi-e teama ca pierd daca ma dau cu totul, atunci cand n-am facut-o, m-am pierdut pe mine, ce poate fi mai rau? Sa ma gasesc.

Gand

Uitasem gustul suferintei. Mi l-am amintit cu amaraciune. Cu gandul obsedant ca intre noi nu trebuie sa fie asa. Apoi cu antiteza, ca e normal sa fie asa, ca totul are un pret. Am trecut prin mii de stari. Am si ras. Cand am atins paroxismul, s-a impus evidenta: whatever. no matter what.

Nesomn

A dracului insomnie, daca incep iar sa ma trezesc la 5, culcandu-ma la 2, voi fi zombie pana la sfarsitul saptamanii…Cred ca este cea mai periculoasa parte din noapte pentru ganduri. Noroc ca nu prea ma pricep la capitolul asta.

Aseara am avut genul de cosmar din care te trezesti fericit ca nu se suprapune cu realitatea. Si, desi zilele mele trec armonios, in fata fiecareia putand sa bifez plusul, am senzatia ca ceva se pregateste si ca atunci cand voi privi in urma spre perioada asta, ea va fi definitorie cumva. Am avut un deja-vu cutremurator sambata seara. Nu mi se mai intamplase de multa vreme.

Culmea e ca a inceput sa se estompeze vara, in afara de cateva momente care revin foarte precis, pana la miros.

Toate acele luni, am trait cu iminenta a ceva ce urma sa se intample, o consecinta fireasca a drumului care intarzia sa se concretizeze. Imi amintesc perfect dimineata in care m-am indreptat incet spre hotel, privind in urma, putin dupa ora chien-loup, inainte sa rasara soarele, cand totul e ireal, plonjat intr-o lumina violacee. Nu am putut sa dorm deloc in dimineata aceea, vrand sa prelungesc o stare indefinisabila.

Avantaj feminin

In ultima perioada, m-am tot intersectat cu o situatie destul de speciala, insa nu atat de rara precum ar putea parea, daca ne hotaram sa tratam problema cu sinceritate.
Pentru o anumita categorie de femei din care exclud curvele de meserie (dar nu pe cele din placere), schimbatul partenerilor sexuali la intervale de timp foarte scurte (cateva ore) « nu este ceea ce pare » si voi incerca sa argumentez aceasta minunata fraza cliseu.
Femeile cu un amant
In cazul lor, amantul se va considera intotdeauna deasupra oficialului (desi de fapt e doar deasupra ei) din punct de vedere sexual, fiind nevoit sa-si camufleze gustul amar de 2nd place printr-o pojghita de sentimente prezumate (de fapt pe mine ma iubeste, doar cu mine are orgasm, etc…). Aceste afirmatii pot fi adevarate, in special la inceput, gustul noutatii/prospaturii fiind inegalabil. Insa nu intotdeauna slalomul intre cei doi implica sex salbatic cu amantul si datorie conjugala misionara acasa, chiar daca femeia in cauza inca nu apucase sa faca dusul deculpabilizator, mirosul amantului e un afrodiziac puternic, nu ? In aceasta situatie, femeia se poate bucura pur si simplu de faptul ca are parte de mai mult sex decat majoritatea si basta, senzatiile se amesteca, trebuie un minim de concentrare doar pentru a nu incurca numele…
Femeile cu mai multi amanti
In cazul lor, respectivii nu stiu in general de existenta numarului 3, 4 s.a.m.d., toti considerandu-se numarul 2, iar « trecatorii » doar un numar. Pare de neconceput pentru acestia ca la jumatate de ora dupa ce a inchis usa dupa ei, femeia in cauza sa o deschida pentru altul pe care sa-l primeasca cu acelasi…entuziasm. Si totusi exista situatii de gen, fara a putea fi etichetate simplist ca accese de nimfomanie. Excese de placere, poate…Conjuncturi…
Memorabila replica din Closer cum ca nici o femeie nu rezista unui guilty fuck pare neverosimila? Probabil pentru ca putine femei indraznesc sa o recunoasca.

Anunt

Aceasta vara care intarzie sa se incheie (si bine face) a iesit in evidenta printr-o tema recurenta : sclava sexuala. Am intalnit aspectul in cauza in ambele variante, ca situatie bifata sau ca dorinta presanta. Din punctul meu de vedere, genul acesta de experienta nu poate fi decat unic (si cu final tragic), repetarea ei banalizand-o si transformand-o in devianta sexuala.
Sunt fan declarat al celui mai bun roman care trateaza subiectul, “Povestea lui O”, si as minti daca as nega fascinatia pe care mi-o provoaca aceasta practica sexuala.
Ceea ce a lipsit de fiecare data din discutiile avute cu fostii sau aspirantii dominatori a fost elementul cheie al aservirii, ascendentul psihologic si emotional care determina obedienta fizica.
Preferand de departe treaba nefacuta in loc de prost facuta (prima alternativa oferind totusi o sansa suplimentara), cred ca nu orice joculet cu tenta SM se poate numi sclavie. Atat timp cat aservirea nu se dezvolta mai intai la nivel intelectual, simpla dominare fizica are doar o valoare punctuala (apreciabila, dar superficiala). In speta, haisanejucamde-alegatuldecalorifersitunuaivoiesateplangicaeincomod nu prezinta interes pentru mine.
Dominarea se castiga, nu se cere si nici nu se primeste de la sine, iar alegerea unei persoane care si-a facut un hobby din depistatul si macelaritul slabiciunilor celorlalti, incepand cu cele personale, este cel putin hazardata. Subscriu la situatia prezentata in carte, cand sclava si-a schimbat singura stapanul, alegandu-l pe cel pe care amantul ei il considera superior, un stapan care si-a asumat acest statut nu poate avea stapan la randul sau, transferul daruirii facandu-se automat catre cel mai puternic. In concluzie :
« Sclava potentiala, caut stapan pe masura »…